Oglinzi în vestiar
- Tags: active witness, body shaming, self-image, sports neglect, team culture
Context
Era o după-amiază de antrenament. Vestiarul mirosea a șampon și adidași proaspăt folosiți. Erau oglinzi care te distorsionau și, pe perete, o fotografie veche de când părăsisem echipa de frică.
Situația
Când eram mic, în echipă mi se spunea "cel dolofan". La început păreau glume, dar apoi s-au transformat în râsete, șoapte și tachinări constante. Am început să-mi urăsc corpul și am încetat să mai merg singură la antrenamente pentru a nu mă simți ținta tuturor glumelor. Anii au trecut și m-am întors dornică să joc din nou... dar și speriată. Unul dintre coechipierii mei a început să râdă din nou și să facă comentarii. Antrenorul nu a observat, iar restul echipei a privit fără să facă nimic. Simt din nou acea presiune, ca și cum aș fi din nou ținta, și nu vreau să fiu nevoită să plec din cauza tachinărilor.
Dialog cheie
- "E doar o tachinare, nu o lua în nume de rău."
- "Nu am chef să joc dacă mă umilești."
Rescrierea poveștii
În calitate de jucător, aliat sau antrenor, ce ați face astăzi pentru ca persoana respectivă să se întoarcă la antrenament fără teamă?
Propuneți:
1. Limitele și limbajul corporal sigur în vestiar;
2. Semnalarea clară a tachinării și sprijin vizibil;
3. Acorduri de echipă privind corpul și respectul (reguli, consecințe, semnale utile).
Ce schimbări ați face pe termen mediu pentru a înarma clubul (dimensiuni și vestiare incluzive, discuții despre imaginea corporală, rolul de "căpitan al vremii")?
Roluri la masă: jucător narator, partener batjocoritor, prieten aliat, antrenor, părinte, spectator pasiv.